Ce-am avut și ce-am pierdut

Doi bătrânei. O doamnă cu o rochiță ochioasă, lungă, de vară, cu o pălărie de paie și o sacoșică tricotată. Un domn cu cămașă albă, călcată atent, proaspăt tuns și frechezuit. Discută la umbră diverse amabilități și își zâmbesc politicos unul altuia. Par din epoci de mult pierdute ale manierelor și ale bunului simț autentic.

Privesc cu drag spre ei, nu aud neapărat ce vorbesc, dar îmi mai ajung frânturi de conversație pe la urechi: ”căldura asta” și ”aici la piață” dar și ”au fost copiii pe la mine.” Lucruri normale pe care le-ar discuta niște pensionari eleganți.

La un moment dat, spre ceea ce părea finalul conversației, domnul îi spune:

– Știți, eu am numărul dumneavoastră, dar nu am îndrăznit să vă sun și să vă deranjez.

– Vai, dar de ce? Puteți să mă sunați dacă doriți să mai stăm de vorbă, să ne mai ținem de urât…

Zâmbesc complice, gândindu-mă că am surprins foarte rarul flirt septagenar.

– Nu v-am mai sunat căci data trecută ați rămas supărată pe mine.

– Cuum?

– Păi, nu știți că ne-am cam certat pentru că dumneavoastră țineați cu ăia și ați votat așa, deși eu am încercat să vă aduc argumente…

– Ah, da, normal, și acum cred că nu aveți dreptate…

Iar de aici lucrurile s-au stricat în așa hal, limitele spațiului personal au scăzut, decibelii au crescut până n-au mai fost politicoși, mâinile au început să se miște prin aer și nimic din conversația discretă de mai devreme nu mai era la locul lui.

Asta face politica și lipsa de informare din oameni. Vă rog mult, hai să nu mai aducem opiniile politice, religioase și de fotbal în discuțiile noastre frumoase. Că nu știm suficiente și niciodată n-o să știm.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *