Aproape acasă

După două săptămâni de alergătură, de stres, de trăit din valiză, de stat în improvizație, de împachetat, de despachetat, de aranjat, de pungi și saci, iată-mă în liniște, la biroul din cocheta și portocalia mea garsonieră.

Îi mulțumesc lui Dan Dumitrescu și mașinii lui încăpătoare că au cărat greul și am de dat o sticlă de vin cu proxima ocazie când va putea să bea. Îi mulțumesc lui Mircea Meșter că a contribuit la aducerea detaliilor și prima și a doua oară. Nu știu ce m-aș fi făcut fără toți cei care, într-un fel sau altul, m-au ajutat: cu un umăr la cărat, cu o încurajare, cu o întrebare.

Am făcut ultimele cumpărături, le-am rânduit pe toate la locul lor cel nou, cu întrebuințarea lor cea veche. Mi-e drag să vin aici și încet-încet o să devină ”acasă.” Încă nu am avut timp să ne cunoaștem pe-ndelete, dar are tot ce-I trebuie să devină.

Examenele sunt date, luate, rezolvate. A rămas doar să dorm, să ies la o plimbare și să văd un film înfofolită în brațele cui se bucură mai tare că sunt liniștită și că zâmbesc fără griji iminente.