Normalitatea ca deficienta

Sper sa ma scuzati pentru micile probleme pe care le-am avut cu blogul zilele acestea… Se intampla si la case mai mari, daramite la casute cu flori ca aceasta. Voiam sa punctez pe scurt o scena de la Gala Persoanelor cu Dizabilitati care s-a desfasurat aseara la TVR si care va fi transmisa pe 2 decembrie, înainte de Ziua Internationala a Persoanelor cu Dizabilitati.

Toate prezentele de pe scena au fost extrem de emotionante, dar, dupa cum au spus si organizatorii, nu in sensul de mila, ci cu speranta ca, incet si marunt, lucrurile se misca si in tara noastra. Doar un pic peste 3% dintre persoanele cu dizabilitati sunt integrati in piata muncii, in timp ce media europeana este de 50%. Oricum, avem reale progrese fata de anul trecut si spre asta trebuie sa privim cu optimism. E un eveniment care merita sustinut si urmarit in fiecare an.

Spre sfarsitul galei (eu avand pielea de gaina de la inceput pana la final si pe alocuri ochii umezi) intra pe scena trupa No Limit. O gasca de copii frumosi si veseli care nu tradau nicio dizabilitate. Nu una vizibila. La baza scenei, instructoarea lor le zambeste larg, iar ei ii raspund dand din cap si zambind si mai larg. Toti arunca cate o privire la ea atunci cand in sala porneste muzica. Instructoarea numara incontinuu cu zambetul pe buze si devine din ce in ce mai expresiva si copiii se sincronizeaza perfect dupa numaratoarea si zambetul ei.

Le priveam fetele senine care exprimau fericire reala si o bucurie de a fi in fata oamenilor prezenti la gala. Aveau  atat de multa viata in privire si in miscari incat m-au facut sa ma simt atat de mica si de umila… Dupa standardele prezente, noi suntem cei normali. Noi suntem in putere si avem abilitati. Dar suntem macinati de griji stupide si marunte, avem probleme absurde si egoiste si nu apreciem absolut fiecare clipa de asa-zisa normalitate.

Trupa No Limit era compusa din copii cu deficiente de auz si toti pasii erau retinuti prin numarare…