Vinerea de film – AMY

Ați fost sau n-ați fost fan Amy Winehouse, acest film documentar trebuie văzut oricum pentru că prezintă într-un mod inedit și (cam prea) realist lupta și demonii interiori ai unei femei, fie ea celebră sau nu. Nu se fac documentare despre oamenii obișnuiți, dar ar putea fi povestea de viață a multor dependenți.

M-am dus la film fără să văd trailerul. Mi-au plăcut melodiile ei, am urmărit atunci distrugerea imaginii de artist și, mai ales, autodistrugerea ei ca om și am știut că trece printr-o suferință, printr-o confuzie dureroasă despre cine e și ce vrea sau ce se vrea de la ea. Celebritatea venită din senin este, pentru un om vulnerabil care nu și-a dorit faima, ci doar plăcerea de a face artă, imposibil de gestionat. Și e absolut firesc: în plus, din documentar pare că nimeni din jurul artistei n-a fost croit pentru asta.

Mă așteptam ca filmul să conțină mărturii și video cu ea, dar e interesant că ea a fost filmată și înregistrată destul de des în ipostaze private, ca și cum cei din jur ar fi fost deja pregătiți pentru a face o compilație audio-video a șocantei transformări din fata glumeață, pozitivă și dulce în tragedia umblătoare cu voce unică în era ei.

Tocmai faptul că vezi cu ochii tăi degradarea ființei și luptele pierdute una câte una te emoționează. Totul se condimentează nefericit cu reacțiile media și toate mișto-urile la care probabil am participat fără să vrem: ”bețiva” și ”drogata” punea la suflet orice reacție și își alimenta nesuferințele.

Amy Winehouse a fost o persoană slabă și a avut probleme nerezolvate de încredere de sine, iar celebritatea și hăituala opiniei publice nu au făcut decât să adâncească neputința de a scoate capul la suprafață. Momentele de claritate și liniște i-au fost repede curmate și n-a fost lăsată să se adune cu adevărat cu ajutor specializat. ”If my Daddy thinks I’m fine…” a fost suficient ca să accepte toată lumea că n-a avut nevoie să meargă la reabilitare. Și toată lumea a capitulat ușurată pentru că apoi a ieșit un super hit din refuzul de a merge la Rehab și cu toții s-au umplut de bani. ”I don’t ever want to drink again, I just need a friend” – strigătul e acolo încă de atunci.

Fără să nominalizeze cu adevărat un vinovat, filmul îi încriminează pe aproape toți cei care au eșuat mizerabil în a avea grijă de ea și au ales să îi forțeze mereu limitele raportând-o la propria lor persoană. Toți au beneficiat într-un fel sau altul de faima și banii veniți rapid, iar filmările și interviurile dau în vileag fiecare greșeală fără să arate cu degetul pe cineva anume. Dar n-ai cum să nu vezi pe toată lumea.

Aici e singura măiestrie a regizorului Asif Kapadia: felul în care sunt alternate momentele reale din viața ei cu explicațiile celor apropiați, iar astfel îți dai seama exact cum a contribuit fiecare la natura autodistructivă a artistei. N-a avut nicio șansă – exact ca mulți alții din ”clubul 27” sau chiar alte cazuri celebre cum sunt Michael Jackson și Whitney Huston, cum era s-o pățească Britney Spears și lista continuă și probabil va mai continua.

E o lecție despre empatie până la urmă. Mai degrabă despre lipsa ei.

”Amy was a girl that just wanted to be loved.” Aren’t we all? Păcat că nu s-a iubit deloc pe sine, cu asta ar trebui să începem. Pe de altă parte, în momentele cele mai negre, iubirea de sine e ultima idee la care ne gândim.

Documentarul rulează în această perioadă în cinematografe și în spatele lui se află echipa care v-a adus Senna.

Foto: Movie Reel by Shutterstock