Următorul meu proiect

Nu, nu este vorba de online și nici despre carieră. Ține de ceva cât se poate de offline și vreau să-l împărtășesc cu voi pentru că mi se pare că întreaga noastră generație ar trebui să-l facă la un moment dat.

Am acasă un mic album de fotografii încropit de mama când am plecat la București. E cam urâțel: e un pui de găină foarte galben, pufos pe toate părțile, în relief, iar înăuntru, înghesuite în format 10×15 sau 9×16 sunt fotografii cu ai mei când erau tineri, de la căsătoria lor, de la botezul… vărului meu că de la mine nu au avut, de când am făcut primii pași, de la grădiniță, prima zi de școală, prietenii mei, sora mea când era mică etc etc. Și când mă apucă vreo nostalgie, îl scot din sertare, îl scutur de praful pe care inevitabil îl adună, strănut și privesc cu ochii înjectați de rinită alergică.

Fotografiile fizice s-au oprit după ce am terminat liceul. Mama și-a mai făcut vreo 2-3 portrete cu mine pe care le-a pus în ramă la ea acasă. Mai am una făcută când eram studentă într-un club, din greșeală pentru că n-am auzit ce mi-a spus fotograful și mi-a cerut 20 de lei, banii mei de taxi. Și mai am una de la Portret de Familie cu prietenele mele, tot în ramă. Acestea sunt amintirile mele în cazul în care laptopul, dvd-urile și hardul sunt… nu știu, cuprinse de foc sau stricate de inundații.

Doar una din 100 000 de fotografii ajunge printată într-un album sau într-o ramă. Suntem generația cu cele mai multe fotografii, dar copiii noștri și mai ales, nepoții noștri, s-ar putea să n-aibă habar cât de cool am fost, ce bine arătam la 21 de ani, ce locuri minunate am vizitat și am pus pe un Facebook închis după moartea noastră.

Ne uităm cu mândrie la fotografii cu bunicii noștri frumoși în tinerețe, îmbrăcați în costume sau uniforme, la fotografii cu noi când eram în brațele mamei și călare pe un cal de plastic la iarmaroc, dar copiii noștri sunt mai mult pe Facebook (împotriva dorinței lor viitoare probabil). Cam așa adică.

Imediat ce-mi remediez încărcătorul de la laptop am de făcut o selecție foarte dificilă de 10-20 fotografii pe an. Din excursii, de când am absolvit facultatea, cu prietenii mei de atunci și de acum, de pe la primul job, din toate vacanțele, mai ales cele de tipul ”yola” și nu selfies sau peisaje. Un album seminarcisist asumat.

Nu trebuie să fie cele mai reușite, trebuie să fie cele mai reprezentative. Facem mii de poze în vacanțe cu peisaje, cu apusuri tulburătoare, cu detalii artistice de pe străduțe pe care le uităm imediat și ne e rușine (cel puțin mie mi-era) să cerem: ”fă-mi și mie o poză aici.” Mai rău e că facem mii de poze și nu privim. În căutarea Instagramului perfect, nu facem și fotografia mentală: să stai acolo și să ții minte ce vezi și ce stare trezește in tine.

O să-mi cumpăr un ceaslov, un mare album de familie și o să-l umplu cu fotografii cu mine și cu cei dragi. În 5-10 ani DVD-urile vor dispărea, formatele în care aveți fișierele se schimbă, iar conversia lor va fi pe bani, nu-i vom avea imediat, amânăm… și uităm sau abandonăm cu totul. Câte casete VHS mai aveți la care nu v-ați mai bătut capul să le transferați? Câte dischete au devenit piesă de muzeu?

În paralel, desigur, fac și o selecție digitală. Și ceaslovul poate fi înghițit de vremuri și evenimente, dar e mai puțin probabil ca siguranța că digitalul va evolua într-atât încât nu ne mai putem accesa amintirile decât din cap. Și nu toți suntem pictori și nici scriitori ca să le dăm într-o formă mai departe.

Voi ce planuri aveți cu amintirile voastre digitale?

Foto: Photo Book by Shutterstock