Și totuși…
…cum ar fi fost dacă chiar ar fi venit acest mult-discutat sfârștit al lumii? Ați trăit fără regrete? Ați făcut tot ce vă doreați? Ați vorbit de curând cu toți cei care vă erau dragi și iubiți? Ați lăsat în urmă o amintire plăcută sau măcar ceva în urma voastră?
Poate că, din când în când, e bine să se mai anunțe un sfârșit. E semnul cel mai clar și mai necesar al unui nou început: sfârștitul fricii, sfârșitul îndoielii, sfârșitul planurilor fără început. Nu ai cum să te pregătești niciodată pe deplin pentru orice fel de Apocalipsă, fie ea exterioară sau interioară pentru că mereu vor rămâne lucruri nespuse sau nefăcute. Așa suntem noi, oamenii. Cu toate astea, un sfârșit te pune fără drept de apel în fața unui nou start: un curaj nou, o atitudine nouă, planuri inevitabil noi și promisiuni fără întoarcere în trecut.
N-am crezut nicio clipă că va fi sfârșitul lumii, dar am știut că va marca o nouă etapă a conștiinței. Am eu teoria mea și vă voi împărtăși mai multe dacă se adeverește. M-am delimitat de toată panica și m-am ținut aproape doar de propriiile mele sfârșituri și începuturi. O Judecată de Apoi sau un sfârșit abrupt m-ar fi găsit senină, cu încrederea că nimic din ce am făcut (sau nu) aș fi făcut mai bine sau mai corect. Atâta știm, atâta facem, nu?
Și asta v-aș sfătui și pe voi: puneți-vă toată inima, toată credința, toată cunoștința în tot ceea ce faceți sau simțiti. Iubiți până înnebuniți, lucrați ceea ce vă place cât puteți, citiți, cunoașteți, vorbiți. Nu mai cântăriți la nesfârșit consecințele când vine vorba despre fericirea voastră și mai acționați uneori și după instinct. Până la urmă, un sfârșit ne este destinat tuturor, măcar să ajungem la el cu gândul că am trăit.
