Negocierea cozonacilor

În fiecare an, de două ori pe an, cu două săptămâni înainte de sărbători, primesc un telefon de la mama.

*oftează*

– Ce facem cu cozonacii?

– Cum ce facem? Facem.

*oftează iar*

La Crăciun această conversație e o formalitate. Când vin terminată de la București, după sezonul de toamnă când se adună evenimente și activități în fiecare seară, când în ultimele zile înainte de concediu mi se pare că nu mai am nicio șansă să le fac pe toate, în casa mea de la Bacau trebuie să miroasă a cozonaci calzi.

La Paște e altă poveste. Am alte pofte – de borș și friptură de miel cu usturoi verde, de pască bogată, de stat la soare în curtea bunicului. Cozonacul de casă e opțional, așa că așa cum iarna e o formalitate cu același răspuns, primăvara devine pe dos și oftatul e de ușurare: ”Nu, nu-i nevoie să-l facem de casă, poți să și cumperi.”

Anul ăsta am găsit Bucuriile Copilăriei. Nu, n-am facut vreo magie, n-am reușit să mă întorc în timp, dar am primit felii de bucurie făcute în casă, după rețete vechi, scrise de bunice blânde. Mi-a fost drag de ele, n-am mai apucat să le pozez. N-a fost doar cozonac, ci și cornulețe fragede, pască galbenă de ouă bio, prăjituri de toate felurile și checurile care nu-mi ies mie. Dacă încă negociați aruncați un ochi la ei și vedeți ce se mai poate face în casă… a altora

Mami, uite că promit ceva aici de față cu toată lumea: la Paștele viitor aduc eu cozonacul. Poate-l fac eu sau poate îl cumpăr, dar nu mai trebuie să mă suni să negociem