Mâinile mamei

Vorbind aseară cu manichiurista mea, îmi spunea că am unghiile lungi, chiar și când mi le scurtează de tot și i-am spus mândră că sper că o moștenesc pe mama. Pentru că mama mea are cele mai frumoase mâini din lume.

Degete lungi și iscusite, cu unghii rotunde mereu la fel de frumoase și de aceeași lungime dintotdeauna, mâinile mamei mele au fost mereu sursă de mare mister pentru copilăria mea, dar mai cu seamă acum când sunt mare și revăd cu ochii minții toate momentele în care priveam cu infinită admirație mișcările lor.

Mâinile mamei au fost mereu calde de fiecare dată când pumnișorii mei de copil se cuibăreau în căușul palmelor ei, iar atingerea lor e și acum punctul de sprijin suprem, micul meu colț de Rai la care mă pot abandona cu toată ființa așa cum n-o s-o fac niciodată cu nimeni. Atunci când m-am prăbușit pe genunchii ei plângând după prima mea iubire, mângâierea mâinilor mamei pe creștet a fost cel mai puternic calmant din câte există pe lumea asta.

Mâinile mamei sunt cele mai elegante pe care le știu și toate stilourile din care iese caligrafia ei perfectă le împodobesc aristocratic cum doar reginele sunt imortalizate în tablouri.

Mâinile mamei sunt neobosite și sub priceperea lor apar goblenuri mărunte, cea mai delicioasă mâncare pe care o voi gusta de acum înainte, cusături perfecte și toate lucrurile fără greșeală. Mâinile mamei încă se fâstâcesc pe tastatură căutând cuvintele fetei mari de la București și fotografiile care îi ostoiesc dorul de ea.

Mâinile mamei sunt ferme când gesticulează, când ceartă și când se supără. Fără semnele pe care le fac scurt în aer nu aș fi devenit o fărâmă din ce sunt azi.

Peste mâinile mamei timpul trece atât de firesc încât nu văd nicio diferență pentru că eu nu observ micile încrețituri care spune ea că i-au apărut, sunt prea captivată de atingerea și mișcările lor ori de câte ori îmi sunt în preajmă, chiar și acum. Mai ales acum.

Sărumânile, mămico!