Lecția de la câinele șchiop
În 2007 am fost într-un team drinking la Moeciu cu colegii mei de atunci. Știți ce înseamnă: un grătar subțire pe care îl fac băieții și îl pregătesc fetele, multe sticle și bârfitul patronilor care oricum n-au văzut cu ochi buni deplasarea noastră.
Prima mea ieșire de genul ăsta, prima mea ieșire pe Valea Prahovei. Nu mai văzusem un cer atât de înstelat de luni bune, nu mă mai minunasem niciodată de semeția munților despre care tot auzeam și despre care nu înțelegeam ce îi atrage pe bucureșteni în fiecare weekend ca un magnet uriaș.
Pensiunea unde am stat era atât de izolată de orice așezare omenească și chiar de șosea că acolo am ascultat pentru prima oara liniștea supremă. În spate avea un saivan de oi și deasupra doar cerul și ceața muntelui.
Era păzită de doi câini foarte mari și foarte jucăuși: unul alb și unul negru. ”Păzit” e de fapt un cuvânt generos pentru că erau atât de blânzi încât eu cred că singurele dăți când acești câini chiar lătrau erau când se jucau unul cu altul. Alergau de colo-colo fără să dea semne de oboseală, iar seara se culcușeau unul în celalalt ca un Yin și Yang canin.
În ultima zi, ieșind la o plimbare, am observat că cel alb n-avea o parte din piciorul din spate. Avea un soi de pană dreapta-spate, un cățel atât de șchiop că nu-mi venea să cred că n-am observat din prima zi. Osul era la vedere, lustruit și rece. Acest cățel a devenit brusc atât de vulnerabil în ochii mei că-mi venea să-l iau acasă și să-i dau tot.
Moment în care mi-am dat seama că el nu simțea nimic, n-a dat vreodată semne că ar fi conștient de handicapul pe care eu credeam că-l are. Și acel cățel m-a învățat fără să vreau o lecție: nimic din ce credem noi că simt ceilalți nu merită raportat la propriile noastre simțiri.
Tweet
Asta-mi aminteste despre cum, de fiecare data cand mamei ii era frig, eu trebuia sa ma imbrac 😛
Exact asa!
Pingback: Recomandari din blogosfera | Chinezu
Draga mea, Iulian Andrei este primul – si singurul – om pe care l-am sters din cercul G+ pentru ca simteam in fiecare postare a lui energie negativa (sau rautate, cum vrei s-o iei). Am vrut sa spun ca explicatia cu piciorul lui beteag mi-a lamurit atitudinea, dar… am renuntat si el a sters postarea. Mai bine!
Într-adevăr de multe ori încercăm să relatăm trăirile altora la ceea ce simţim noi şi nu facem bine. De aici vine şi critica şi multe alte răutăţi. Frumoasă povestioară şi un sfat bun.
Coano, asta am simtit si eu din partea lui, mai ales ca l-am prins comentand neconstructiv si pe alte articole. Hei, daca ceva il face sa revina aici, eu sunt multumita 😀
Jteph, multumesc frumos. Asa m-a lovit dintr-o data amintirea lui ca a fost irezistibil sa n-o impartasesc cu voi
Ma bucur ca ti-a placut si te mai astept!
Pingback: Gânduri în dezordine » Blog Archive O pâine perfectă, un om imperfect - Claudia Tocila
La fel am patit si eu cu catelusa mea… a lovit-o masina anul trecut, era sa ramana fara o labuta, dar s-a dovedit a fi mai puternica decat mine… pe mine ma apuca plansul numai cand o vedeam toata cusuta si fara puteri, iar acuma alearga fericita, cand o doare labuta o tine ridicata si alearga in 3 labute, nu se da in laturi de la nimic.
Daisy, asa suntem si fata de noi insine: ne subestimam de multe ori sau credem ca cei din jurul nostru o sa ne judece mai mult decat meritam.
Si se pare ca noi ne facem viata complicata gandindu-ne mereu la ce cred si ce simt ei fata de noi, in loc sa ne concentram la persoana noastra.