București, te iubesc
Acum 9 ani, când am venit prima oară în vizită în București, am coborât dintr-o mașină direct pe Calea Victoriei. S-a nimerit ca primul meu pas să fie pe una dintre cele mai vechi și probabil cea mai celebră stradă din capitală. Acolo, în stradă, un nene care m-a văzut căscând ochii și zâmbind clădirilor vechi, m-a admonestat pentru clipa de abandon: ”Ce faci, domnișoară, visezi? În București nu e timp de visare!” Atunci, am luat-o ca pe un motto după care mi-am ghidat începuturile în acest oraș și am încercat să nu pierd vremea, dar n-am renunțat niciodată să visez.
Am venit aici căutând împliniri: profesionale, sentimentale, spirituale. Iar dacă oamenii pe care i-am cunoscut de-a lungul vremii mi-au oferit lecții importante prin dezamăgirile și provocările la care m-au supus, Orașul ca spirit nu m-a dezamăgit niciodată.
Îl vedeam nesfârșit de mare, locul perfect unde să fii anonim, protejat, ocupat cu ale tale. Îl vedeam și locul potrivit pentru exact inversul: public, expus, ocupat cu ale altora. Și partea cea mai bună e că poți să fii de amândouă deodată: trebuie doar să-ți găsești echilibrul.
E rece, impersonal, brutal, cenușiu, și aglomerat. Poți să primești un ghiont și o înjurătură, să-ți fie controbăite buzunarele și sparte visele la orice colț. Dar, în același timp, e cald, luminos, surprinzator, colorat, liber. Poți primi un zâmbet și o vorbă bună, să ți se remodeleze sufletul și să ți se acorde o nouă șansă la toate colțurile. Trebuie să îl înveți să se oglindească în tine, nu tu în El.
Poți să decazi, să pierzi tot, chiar și pe tine. Sau poți să te educi, să te regăsești și să te reinventezi.
E un zumzet continuu care nu te părăsește nicio clipă. Eu sunt dependentă de acest sunet.
Te simți frânt, învins, tracasat, plictisit, singur. Singur. Singur. Niciodată cu adevărat nimic din toate acestea pentru că e locul perfect unde să te ridici din propria ta cenușă mereu. Cumva, în goana nesfârșită, în marele ghețar care se deplasează nepăsându-i de tine, vei fi obligat să te ridici și să reiei ritmul. Și poate te simți singur, dar nu ești niciodată doar tu nicăieri.
Uneori, vreau să plec în fiecare weekend. Evadez din București cu prima și cu orice ocazie, cât mai mult, cât mai des. Dar mereu mă întorc acasă cu drag, ca la un iubit înțelegător cu rebeliunile mele, care nu-mi reproșează nimic.
În curând, Bucureștiul meu drag va deveni acasă din toate punctele de vedere. Cu toate că voi fi pe veci o băcăuancă în suflet și simțire, cred că ne iubim de suficient timp încât să ne oficializăm relația și să-i declar de ziua lui că-l iubesc pentru tot ce mă învață și-mi oferă în fiecare zi.
*P.S. Imaginea de sus e de acum 7 ani, de la Zilele Bucureștiului. Atunci am urcat pentru prima oară pe Arcul de Triumf și m-am îndrăgostit de Oraș definitiv.
Tweet
şi încă îi mai zici blogului „Gânduri în dezordine”?! Ăsta este cel mai „în ordine” post pe care l-am citit aici. Şi nu pe orice temă…
Pingback: București, ce tânăr ești! Sau zeamă lungă și anecdotă la desert | Cuvinte pentru suflet și minte