Acest oraș urât

Iubesc Bucureștiul de când am pus piciorul prima oară pe asfaltul de pe Calea Victoriei și prima frază pe care am auzit-o a fost de la un necunoscut care, văzându-mă pierdută în uimire, mi-a zis: ”Nu mai visa fetițo, aici nu e vreme de visat!” Îi iubesc străzile înflorite primăvara, fierbinți și prăfuite vara, ude și reci toamna, albe și înguste iarna. Dar niciodată nu mi-a displăcut mai mult ca acum.

De parcă l-ar fi înghițit un ghetou mizerabil! De parcă orice a fost frumos la el a fost acoperit de mâzga asta cleioasă și neagră! Totul e agresiv, te stropește, te afundă și te îneacă în urâțenia pe care o afișează. De parcă încearcă să-mi îngreuneze propria mea renaștere, de parcă vrea să mă țină în loc mai mult decât am stat deja…

Bucureștiule, iluzie diabolică ce-ai fost! Când erai acoperit de zăpezi grele și ți s-au acoperit toate gropile căscate pe căile tale ca niște capcane înghițitoare de vise, când ai ascuns sub preș toate gunoaiele ce pătează entuziasmul celor care viețuiesc pe lângă tine, când ți-ai decorat copacii cu o minunată chiciură care să se scuturile peste gândurile oamenilor tăi, mi-ai plăcut. Am simțit că aveam o complicitate și că vrei să mă ajuți să văd lumea mai frumoasă în momente urâte. Am crezut că gerul năprasnic pe care l-ai aruncat peste noi era menit să purifice și să închidă gura slobodă a lumii.

Iar acum te dezgheți! Și în loc să-mi arăți că sub aparențe ești tot aproape de mine, mă împroști cu mizeria pe care o scuturi pe mine la fiecare pas. Întocmai ca oamenii pe care ajungi să-i cunoști mai bine – odată ce topești învelișul alb și strălucitor iese la iveală tot ce-i mai dizgrațios.

Păi cum ne-a fost vorba?