oscars 2015

Vinerea de film – Oscar Run 1

Repede, repede, inainte de Oscaruri să vedem filmele nominalizate! Anul acesta majoritatea sunt filme apărute pe final de 2014 și început de an pe care n-am apucat să le vedem oricum, nu că mi-ar fi scăpat vreun film bunișor de anul trecut. Credeam că va fi subțire la Oscar anul acesta pentru că anul trecut n-am remarcat mai nimic, dar când le-am luat la rând, am avut surprize foarte plăcute.

The Theory of Everything

Mi-a plăcut mult cum a intrat în pielea personajului Eddie Redmayne și, deși n-am văzut încă toate filmele nominalizaților pentru cel mai bun rol masculin, cred că are șanse foarte bune. E un rol aproape dureros fizic, îl vezi cum se chinuie, cum paralizia chiar îl cuprinde și portretul lui Stephen Hawking devine 1:1.

Filmul e mai puțin despre povestea lui, ci mai mult despre soția lui și provocările pe care le-a avut ea. Nevasta unui geniu paralizat, reținut prin natura sa dar și a bolii în a-și arăta afecțiunea și sprijinul moral, mama mai degrabă singură a trei copii, ireal de puternică și neclintită – acolo este adevăratul personaj.

Nu e un film plăcut, dar senzația de la final n-a fost de apăsare așa cum mă așteptam. Până la urmă, este un film de dragoste, despre dragoste. Răspunsul la teoria despre orice o să vă facă să uitați chinurile prin care v-a supus filmul: să asistați la degradare și durere. Merită :)

***

La începutul filmului, Hawking îi spune viitoarei lui iubite/soții: ”Studiez mariajul dintre spațiu și timp” iar ea exclamă: ”Cuplul perfect!”

Mi-a rămas în minte pe tot parcursul filmului: el reprezintă spațiul – fix, imobil, finit, palpabil iar ea e timpul – infinit de răbdătoare și iertătoare.

The Imitation Game

Ați observat un șablon în filmele cu Keira Knightley? Istorice, ea joacă un rol de femeie puternică sau genială, e inspirat dintr-un roman sau din fapte reale, e filmat superb, muzica o complimentează și ea e fermecătoare? Cu toate acestea, genul acesta de filme nu se remarcă dincolo de un film frumos de duminică, nu îți scurtcircuitează firul gândirii. The Imitation Game e așa, dar totuși nu e…

Keira e un personaj secundar, iar Benedict Cumberbatch este Alan Turing, părintele calculatorului modern, un geniu al matematicii care, prin invenția sa – The Turing Machine aka strămoșul computerului – a scurtat Al Doilea Război Mondial cu doi ani.

Din trailer, ai spune că nu are cum să te surprindă, dar are un fel aparte de a acorda importanță fiecărei scene. Subiectul este unul destul de sensibil, vă recomand să citiți măcar pe Wiki despre Turing la final. Cert e că istoria a fost nedreaptă cu acest geniu bun al Războiului și l-a ostracizat pentru orientarea sexuală, guvernul britanic fiind aproape responsabil de moartea lui, dar mai ales de faptul că a trecut nepermis de mult timp până i s-a reabilitat numele: abia în 2013 Regina Elizabeta i-a cerut scuze în mod public… Too little, too late.

Poate că ar fi meritat să i se acorde acestei părți de poveste un pic mai multă atenție.

Merită pentru felul în care joacă Cumberbatch în primul rând, el dă substanță poveștii și leagă întregul film.

Whiplash

”Ce plăcere de film!” – asta îți spui în rarele ocazii în care te desprinzi din poveste și redevii tu însuți în timpul vizionării. Nu pari să poți să-i găsești defecte. Diversele grade de tensiune și emoții te țintuiesc de scaun și simți cum îți ții respirația, cum ți se încordează nervii și mușchii ca și cum ești acolo.

Căci ești. Filmul e atât de puternic pentru că face apel la toate momentele în care ți s-a aplicat același tratament, păstrând proporțiile. Oare este cineva care n-a avut un ”profesor” ca dl Fletcher? Cineva care a cerut mai mult, cineva care a vrut să-ți arate că a venit momentul pentru capitalizarea potențialului, cineva care, deși te-a făcut să îți blestemi soarta, te-a făcut mai bun, te-a scos în față, cineva care te-a făcut să-ți dorești să renunți și totuși să nu te poți ține departe…vFilmul este atât de bun pentru că relaționezi direct cu el. Poate ești profesorul în devenire, poate îți frângi mâinile a renunțare… dar ȘTII relația dintre cei doi atât de bine!

Mă gândeam că nominalizarea pentru rol secundar pe care a primit-o JK Simmons este pentru amândoi. Spun asta pentru că nu-mi amintesc să fi văzut o simbioză mai evidentă între două personaje, cu atât mai mult masculine: unul îl formează pe celălalt și există fad unul fără celălalt. De fapt, nici nu ne interesează separat.

De muzică excepțională nu mai spun: uneori ai vrea să închizi ochii și să asculți muzica dând din mâini a plutire a profesorul… dar nu-ți permiți să clipești prea lung, să nu pierzi nimic.

Fun fact: a fost filmat în doar 19 zile. Și regizorul a fost profesorul cuiva care o fi vrut să renunțe la acest ritm alert…

Ida

Ida este nominalizat la film străin și m-a lăsat fără cuvinte. Filmele europene de artă au magia asta în ele: să te facă să rămâi în introspecție un timp și să fii capabil să spui mai mult decât: ”mi-a plăcut/nu mi-a plăcut.” Ritmul lent, ca o respirație calmă, îți acordă suficient timp să analizezi exact ce li se întâmplă personajelor. Ca și în filmul românesc, polonezul Ida are scene prelungi în care personajele merg fără grabă pe un drum gol, mănâncă ciorbă cu zgomot și fumează gândindu-se la ce au de făcut. Sau fumează de nervi. Și e un film în care liniștea e un personaj în sine căci prezența ei e aproape palpabilă.

Ida este o tânără catolică, lăsată de rude la o mănăstire. Inainte de a depune jurământul ca să devină măicuță este trimisă să își viziteze singura persoană rămasă în familia ei, o mătușă judecătoare. De la ea află că este evreică, iar cele două femei pleacă în căutarea mormintelor părinților Idei și a istoriei familiei. Călătoria acționează foarte intens asupra fiecăreia și pare că rolurile lor se schimbă: vulgara și ușuratica mătușă începe să-și reevalueze viața, se judecă singură și își aplică sentința, iar tânăra Ida se lasă copleșită de curiozitate și gustă din plăcerile vinovate ale vieții. Din schimbul de personalitate niciuna nu câștigă, dar frumusețea și delicatețea acestui film este că știi exact de ce.

Filmul este alb-negru, fiecare scenă arată ca un tablou. Ceruri și tavane (și evident, cenușii) înalte apasă peste personaje, totul e semi-pustiu, dezolant în Polonia decimată de război. O capodoperă perfect dozată în 82 de minute.

***

Veți avea o supriză extrem de plăcută la coloana sonoră.


  2 Comentarii

  1. Doris   •  

    Le-am vazut pe toate, mai putin Ida.
    Sa te uiti si la American Sniper, Boyhood si Birdman. Sa nu uiti de ele :)
    Ahh, si Grand Budapest Hotel :))

    • Claudia   •     Author

      La Birdman merg in seara asta la cinema, Boyhood a trebuit sa astepte un weekend pentru ca n-am reusit sa ii aloc 3 ore din viata inca. Presimt ca American Sniper n-o sa imi placa si ca o sa ma supar iar pe simpatia Academiei pentru Bradley Cooper.
      Saptamana viitoare am planuit Selma, GBHotel si Still Alice.

      Pana la Gala le dau gata pe majoritatea: Foxcatcher, The Judge, Wild si ce mai e

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *