Let’s Do It, Romania – De ce-am făcut-o

Trebuie să recunosc că am fost sceptică la început cu privire la Let’s Do It, Romania. Chiar dacă aveam încredere în oamenii care dezvoltau și creșteau cel mai mare proiect de implicare socială din România, nu vedeam rostul unei picături în ocean. M-am înscris relativ târziu și am privit cu mare uimire cum numărul voluntarilor înscriși pe site creștea în fiecare zi în utlima săptămână. Până vineri seara deja eram un susținător în toată puterea cuvântului și chiar m-am trezit explicând foarte energic cum voi face diferența, chiar și cu 10 saci de gunoi strânși.

Ieri a fost 25 septembrie. Ora 7 dimineața nu e o oră despre care vreau să aud în weekend. E suficient că mă trezesc în fiecare dimineață la serviciu. De cu seară lăsasem pregătite haine, saci de gunoi, mănuși galbene de cauciuc. Am pornit căscând spre punctul de înregistrare și de acolo spre Cornetu, în pădure, să ne găsim un morman pe care să-l eradicăm.

Nu știu cum vă imaginați până acum un morman de gunoi. Eu cu siguranță am avut un șoc la vederea pădurii umbroase înecată de gunoaie care mai de care mai ciudat ca textură, culoare și apartenență. Poate că îmi imaginam un munte de pet-uri și cutii de aluminiu care ședeau într-o molatecă descompunere și o sinistră ordine. N-a fost așa.

Când am luat primul sac și m-am aplecat după prima fâșie de nylon (care apropo, vine de la New York London, de unde erau cei doi care l-au inventat), s-o trag de sub pământ și să scot la suprafață alte și alte gunoaie, m-am oprit cu mâna întinsă la jumătatea distanței. De ce mă aplec totuși? De ce fac eu curat după un nesimțit care a găsit de cuviință să-și deșarte sacii la marginea pădurii?

Sora mea are 12 ani și deși n-o să recunoască, îmi va semăna. Când aveam eu 12 ani ne jucam pe iarbă în spatele blocului și câteodată ne tăiam în cioburi și ne așezam cu genunchii în cutii de aluminiu turtite. Și asta mă scotea din sărite pentru că-mi oprea joaca. Mare ecologistă n-am fost niciodată, dar ieri când n-am văzut pădurea, ci doar mormanele de gunoi care o acopereau m-am infuriat. Mi-am imaginat cum sora mea calcă desculță într-un ciob lăsat de un gratărăgiu iresponsabil sau cum va bea apă în care s-a infiltrat poluarea din sol. Și am început să strâng frenetic, cu nervi, trăgeam de pături, bureți, cutii de plastic, cărămizi, cartoane de lapte și toate nebuniile pe care nu credeai că cineva le-ar lăsa în pădure.

După două ore, înainte să mă aplec din nou după o cutie goală de anticoncepționale m-a luat plânsul. Acela de deznădejde, că în curând nici copii care să evite gunoaiele n-o să mai fie. Că dacă nu strâng tot, chiar și doar din colțul acela de pădure, n-o să mai fie nimic. Și am ridicat privirea către echipa cu care eram. Și îi vedeam aplecându-se și mutând sacii la marginea drumului, privind cu speranță cum mormanul se împuțina și sacii se înmulțeau. Și m-am aplecat iar.

Let’s Do It, Romania m-a schimbat. M-a făcut absolut intolerantă la nepăsarea cu care ne tratăm țara. Și dacă și celor 150000 de voluntari le-a schimbat perspectiva, indiferent de câte tone de gunoaie s-au strâns ieri și dacă se vede sau nu în ochii celor care n-au crezut, e un început către adevărata schimbare. Eu cred că România nu se îndreaptă spre mai rău, ci spre mai bine. Văd asta în oamenii cu care mă înconjor. Simt că România din imediata mea apropiere e altfel. În concluzie, I did it, Romania!

Credit foto: Simona Stănescu