Dumnica de carte – Cum se educă fetele în Boemia

N-am mai citit de mult o carte în câteva ore. Am început ”Cum se educă fetele în Boemia” pe o plajă, dar am abandonat-o repede atunci. Am reluat-o din încăpățânare și iată că scriu despre ea câteva ore mai târziu.

Oskar e un profesor de limbă cehă la o școală generală din Praga, dar și scriitor. Romanul ar părea biografic la prima vedere, mai ales că are o trăsătură foarte interesantă de compoziție: pe tot parcursul romanului suntem puși la curent cu explicațiile sale legate de modul de scriere. E presărat la tot pasul de citate din alți autori, suntem aduși din ficțiune în șantierul construcției narative, iar ele ajută la conturarea sentimentelor personajelor mai bine decât ar face-o autorul, fiind sigur că nu există păreri perfect autentice, toate fiind deja emise într-o altă formă.

Oskar primește cu greu oferta milionarului Kral de a o ajuta pe fiica lui, Beáta, să treacă în mod creativ de o depresie. Perserverența cu care profesorul încearcă să intre în grațiile ei o determină pe tânăra de 20 de ani să își schimbe brusc atitudinea și să îl atragă pe profesor într-o aventură de vârstă mijlocie. Totul se consumă fulgerător, în decursul unei veri, urmând ca lucrurile să se complice și să se răstoarne de mai multe ori odată ce aranjamentul lor suferă mai multe alterări.

Beáta ne e prezentată prea versatil, ca într-o ceață, mult prea capricioasă, cam ciudată, genul de femeie care tulbură bărbații care n-o pot înțelege, fapt ce o aduce la o eventuală distrugere, căci depresia ei fusese superficial tratată, ea ducând o continuă luptă interioară de a-și găsi locul, proces în care îi înnebunește și pe bărbații din jurul ei.

Ai zice că romanul e scris ca o comedie, exact genul acela care pe mine mă întristează – în spatele glumelor și scenelor haioase aflându-se frustrări, dureri, întrebări care se ascund din politețe, fapt pe care îl recunoaște și autorul în acest proces de scriere care îți dă senzația că asiști la o piesă de teatru din spatele scenei. Partea care mi s-a părut cea mai interesanta la procesul acesta e că știi de mult cum se termină, cam de la jumătatea cărții și, parcă mai mult ca oricând, citești cu o poftă nebună, curios cu ce a umplut atâtea pagini până la evenimentul respectiv.

E bună de luat în vacanță, îmi pare rău că n-am citit-o pe șezlong.

”Chiar simt nevoia să fac asta? Și de ce fiecare intenție artistică serioasă îmi degenerează într-o comedie grotească? Probabil că din prea multă considerație față de cititor – ceea ce eu numesc ”sindromul de gazdă.” Știți, obligația aia de a ne ocupa de oaspeții noștri și de a-i distra. ”Doamna Curinova, chiar nu vă e curent lângă fereastra aia? Are toată lumea de băut? Dar subiecte de amuzament aveți?” (…) Se vede că-mi lipsește curajul de a spune adevărul și de aceea mint cât se poate de agreabil. Sunt rușinos de laș, pentru că n-am tăria de a priva câteva mii de oameni ocupați și obosiți de ultimul rest de bună-dispoziție. Așa că mă țin de pozne și torn în oameni speranță ca și cum aș adăuga  lapte într-o cafea prea fierbinte.”