Plai e personal

Sau de ce merg în fiecare an tocmai până la Timișoara pentru două zile de festival, fără excepție?

De obicei, ca să ajung la Timișoara, începeam un întreg ritual: bilete de tren luate cu o săptămână înainte, plecam în grabă vinerea de la birou să-mi fac bagajul, apoi fugeam la gară, prindeam trenul de noapte la ora 22, îmi faceam patul și mă trezeam la Timișoara pe la 7 dimineața, puțin ciufulită și cam cheaună, îmi chinuiam gazda înainte de ora 8 – care gazdă era implicată în festival și stătuse până foarte târziu cu o seară înainte – apoi beam o cafea sau ațipeam puțin și înainte de ora 12:00 intram pe poarta festivalului. De acolo ieșeam după minim 12 ore cu relaxarea la cote maxime, cu bagaj de experiențe noi, puțină cultură, un pic de yoga, ceva bun de mâncare, după ce m-am jucat cu minim trei căței și am stat de vorbă cu minim doi copilași curioși.

Anul acesta, însă, totul a părut să se schimbe…

În primul rând, în organizarea PLAI au apărut oameni noi – cârma festivalului a fost predată și echipa de voluntari m-a surprins prin vârsta medie chiar mai mică decât de obicei. Șeful de logistică avea 18 ani și zbârnâia, a avut mereu totul sub control, nicio grimasă de stres, cu o soluție gata pregătită și pentru el și cu o sugestie pentru colegi când era nevoie.

Apoi, la PLAI am ajuns din București în 35 de minute! Mă rog, exagerez puțin, dar drumul efectiv București-Timișoara atât a durat, cu biletul cumpărat cu 2 săptămâni înainte, cam la același preț cu trenul. Fără ritualul drumului lung m-am simțit teleportată și ușor confuză în primele ore, dar într-un sens bun. Trăiască low costurile! Și pe geam poți să admiri așa ceva:

La PLAI au apărut zone noi de relaxare, mi s-a părut în același timp foarte plin – zona partenerilor culturali și sociali era foarte bogată – și foarte aerisit: mai multe hamace, mai mulți paleți unde puteai să te bucuri de un moment de liniște, să citești, să stai de povești sau să urmărești forfota. În plus, au introdus activități pe verticală: urcat pe sfori, sărit din copac în chingi. Toată lumea a avut parte de activități pe măsura așteptărilor.

La PLAI muzica a rămas diversă și bună, chiar dacă nu știai neapărat trupele care urmau să urce pe scenă. Știu mereu că merită să rămân până la final: serile începeau cu artiștii rezidenți, Fantome. Band-ul experimental românesc a adus publicului bucăți din „Micul Paris”, după cum se numește primul album lansat anul trecut. Genul de muzică luătărească urbană a fost apreciat de publicul prezent, fiind o încălzire adevărată pentru headlinerii serii, Milky Chance. Apoi, în seara următoare au fost completați de ritmurile arabe și africane ale Azizei Brahim, artista cunoscută atât pentru muzica sa, cât și pentru mesajele sociale pe care le transmite. Momentul mult așteptat a fost cel al lui Bob Geldof, care a concertat în anii 80 în România, așa că s-a bucurat să revină într-o țară eliberată de regimul comunist.

Au închis festivalul duoul din Catalonia, Marinah y Chicuelo, cu rumba și ritmuri de flamenco, dar și trupa britanică Oi Va Voi care au adus pe scenă influențe evreieși și est europene într-o combinație unică.

La PLAI am citit vreo 200 de pagini dintr-o carte, am văzut un film polonez, am ațipit într-un hamac, mi-au trecut durerile de spate plimbându-mă prin Muzeu, am dansat, am mâncat supe bune, am râs și mi-am revăzut prieteni dragi cu care mă revăd doar acolo. Un festival ca un concediu, unul unde mă desprind de viața de acasă exact cât e nevoie și mă încarc mereu cu energie bună.

PLAI e personal. Nu vă pot garanta că veți trăi aceleași lucruri ca mine dacă veniți, dar ce pot să spun sigur după toate edițiile la care am participat e că va fi mereu o experiență pozitivă, chiar dacă diferită. PLAI e altfel pentru fiecare, dar la fel de satisfăcător.