”Menirea mea e să fac femeile fericite”

Asta spune Roxana despre menirea ei în viață și apoi o explică: atunci când o femeie se îmbracă în haine care îi vin perfect, care o complimentează din toate punctele de vedere, se simte fericită. Eu fac hainele, deci munca mea contribuie direct la asta.

Nu-i de ieri de azi în meseria asta. Primul obiect vestimentar, ”dacă îi putem spune așa”, s-a născut când era ea în clasa a 6-a: o pijama din patru bucăți de material. Părea logic: decupaje identice pentru față și pentru spate, unite pe margini de o cusătură de mână. A ieșit ceva cu care nu s-a putut îmbrăca, iar asta a făcut-o să-și dorească să învețe să își facă haine pe gustul ei, dar ca la carte.

Rolul cel mai important atunci l-a avut mama ei care i-a dat ocazia să aleagă o facultate care să-i placă, nu neapărat care părea la modă sau pe unde plecau colegii și prietenii ei de liceu. Așa că a ales să facă facultatea de textile la Iași și a fost alegerea potrivită.

***

Roxana e expansivă, râde mult, adoră cafeaua și călătoriile. Și-a dorit să aibă timp să consilieze clientele la o cafea, să se plimbe prin lume și să se lase inspirată de ce vede. De aceea probabil, ultima ei colecție din showroom e împărțită tematic pe orașe: New York, Londra, Paris și Florența. Nu doar că sunt centre ale creativității și ale modei, ci pentru că acolo s-a lăsat purtată de inspirație și a asimilat spiritul locului.

De la manager la antreprenor

A fost manager peste sute de oameni, dar nu mai avea timp să deseneze și să creeze haine.

”Mă simțeam nefericită, am tras să fac ce-mi place, am ajuns sus, dar… de fapt, nu mai făceam deloc ce-mi plăcea. Asociez perioada respectivă cu amintirea de a fi fost nesuferită. Eram… a bitch! Din păcate, asta mă încărca mult, nu-mi plăcea deloc să fiu așa, dar nici nu puteam altfel la câtă responsabilitate aveam. Da, am făcut bani și asta a fost temelia pentru ceea ce fac acum. Am muncit mult…” spune și privește în jos pentru o clipă. Dar în secunda următoare ridică privirea și îi revine luminița în ochi:
”Acum am timp, am inspirație și toată lumea e fericită: eu pentru că muncesc, femeile pentru că le îmbrac cu ce le stă bine!”

Ne dorim să vedem atelierul unde se întâmplă lucrurile concrete.

”Oh, nu, nu, e dezordine! Eu am crezut că veniți să stăm de vorbă, nu aș vrea să îl vedeți așa.”

Insistăm și cedează, dar în mod clar împotriva voinței ei de perfecționistă.

”Mergem, dar… nu faceți poze. Nu că e ceva secret, că e dezordine. Mda.”

În atelier… niciun haos. Doar semne ale muncii: role uriașe de material și ață, mii de nasturi, vopsele speciale, foarfece și metre de croitorie, fiare de călcat, creioane, pensule și schițe.

Nu miroase a nimic anume, dar totuși miroase a ceva. Nu-mi dau seama, e ceva discret și aproape insesizabil, o combinație între toate elementele, dar fără ca unul să fie peste celelalte. Poate un pic a bumbac călcat?