The Wall behind us

A fost Roger Waters cu al său zid emoțional-ideologic.

Aș vrea să scriu o postare din aia lungă și plină de explicații și însemnătăți, dar nu o să pot să redau niciodată în cuvinte potrivite ce-am văzut și simțit acolo, așa că o să mă organizez cu liniuță de la capăt. Cine n-a apucat să îl vadă live, are de citit asta înainte și apoi de văzut vreo înregistrare HD pe DVD. Sigur există.

Ce mi-a plăcut:

– Locul din care am văzut eu concertul. Nu știu pe unde ați stat voi, dar eu am stat la gardul gazonului B (venită de pe la 18:00) și am văzut absolut tot zidul în ansamblu, aproape perfect perpendicular, având doar niște copii scunzi în față. Așadar, nimic să-mi blocheze raza vizuală, iar sunetul și proiecțiile au fost lacrimă.

– Oamenii. De asemenea, pentru că am venit devreme, au stat pe lângă mine persoane care știau cu ce se mănâncă fie un concert mare, fie în particular Roger Waters. Am avut un puști de liceu lângă mine care mi-a strigat toate versurile și părea în transă. Mereu am noroc să nimeresc lângă un super fan și asta e foarte tare.

– Proiecțiile de pe Wall. Acolo nu sunt în măsură să-mi dau cu părerea prea mult, altfel decât să spun că au fost gândite în cele mai mici detalii, nimic nu era întâmplător, plin de simboluri și metafore care mai de care mai puternice. Momentul care mi-a rămas f clar în minte a fost când din avioane cad simboluri roșii spre pământ: cruci creștine, crucea lui David, secera și ciocanul, dolari, logo-urile Shell și McDonalds (problem, Shell?). În plus, cred că îmi va fi foarte greu să mai văd vreun concert unde artistul să apară pe un ecran din acela mega pixelat după ce i-am văzut ridurile lui Waters in HD tocmai din gazonul B… Artiști din toată lumea, cereți rețeta!

– Îmbinarea dintre demonii interiori ai fiecăruia și demonii exteriori din sistem. Mixul de zid emoțional cu care ne înconjurăm și zidul cu care suntem înconjurați de societate. Două concepte perfect armonizate în show, precum cărămizile din zid.

– Un timing haios. Gardul de care se sprijineau puștii din fața mea nu era de la început prea zdravăn și glumeam că înainte să se prăbușească zidul lui Waters, o să cadă ”zidul” dintre noi și restul gazonului Casei Poporului. Eu am crezut că doar glumeam, însă exact când Roger Waters bătea simbolic cu pumnii în zid, spărgându-l, puștii mei țineau cu toată forța să-l țină pe-al nostru. Ba chiar am chemat ”autoritățile” ca să ne ajute să-l punem la loc. Unde dai și unde crapă, practic n-am învățat nimic

– Un timing serios. În lumina iminentului război din Siria în lume, a lucrurilor mizerabile care se întâmplă cu Roșia Montana și altele de la noi, chemarea la răzvrătire împotriva sistemului creator de victime și apelul la pace a fost cum nu se poate mai nimerit. Porcul cel negru și gonflabil pe care scria ”Trust us.” și care reprezintă sistemul se lasă peste omeni după ce a planat mult timp din partea a doua și e înghițit simbolic de mulțime care îl devorează într-o clipă, sfâșiindu-l. Am rămas cu gura căscată…

– Piața Constituției a fost de departe cel mai potrivit loc pentru The Wall. Poate în afara Zidului Berlinului, nu cred să fie un loc mai simetric și care să rezoneze mai tare decât monstrul nostru alb, Casa Poporului. Mă uitam la asemănarea înfricoșătoare dintre set-up-ul concertului și forma Casei, iar apoi la ce reprezentau amândouă. Așa cum Waters avea zidul în spatele lui, așa îl avea și tot publicul român…

– Adică asta, singura poză pe care am făcut-o, în pauză.

Ce nu mi-a plăcut:

-.

Și cu asta sper că am zis tot.

Tweet