Salvarea e în fiecare dintre noi

Lui Cristian Grasu îi strălucesc ochii când vorbește despre munca lui așa cum am văzut eu doar la cei care își iubesc meseria atât de mult încât devine parte din ei și se definesc reciproc. Nu e greu de văzut că nu e doar un loc de muncă și lucurile bune care se întâmplă la Serviciul de Ambulanță i se datorează. De fapt, doar atunci când ne-a spus istoria i-a spus așa, în rest preferă să-i spună Salvarea…

Pe bună dreptate e Salvarea.

Situația de urgență se definește ca punerea în pericol a vieții, sănătății sau averii unei persoane. Uneori, în fața monitoarelor din dispecerat, se decide la rece diferența dintre pericol de sănătate și de viață. Apelurile se clasifică după gravitate, după care se caută soluții. Protocoalele se derulează repetitiv, automat, se iau zeci de decizii scurte și definitive despre viețile oamenilor. Ei colaborează cu SMURD-ul care sunt echipajele de intervenție rapidă fără medici pentru accidente și cazuri grave la care ei pot ajunge sub 8 minute și pe care să-i transporte la spitale de urgență. Diferența e că Ambulanța are medici mereu pe mașini în timp ce SMURD-ul doar îi transportă la un spital de urgență. În București și Constanța cele două servicii funcționează într-un mod ideal: de comunicare permamentă, respectiv un dispecerat comun unde se triază pe loc cazurile și se distribuie celor două servicii.

Poate nu știați, dar în București se află aproape 4 milioane de oameni în fiecare zi cu tot cu cei în tranzit și cei care locuiesc fără acte. Pentru toți există doar un pic peste 100 de echipaje de Ambulanță și, așa cum am văzut cu ochii mei duminică, bucureștenii sunt zbuciumați, bolnavi, speriați, panicați, depresivi.

***

Istoria Serviciului de Ambulanță are multe momente de glorie, multe premiere mondiale (primii care au adoptat medic permanent pe mașini, primul spital destinat urgențelor, primii cu dispecerat informatizat) și în perioada interbelică era considerat printre cele mai bune din lume. Pare că nici acum nu stau atât de rău cum ne-a făcut ”implicarea anarhică a media” să credem. Infrastructura defectuoasă și lipsa personalului sau a fondurilor de dezvoltare o trag în jos, dar asta nu-i oprește pe oamenii ce lucrează acolo să devină trup și suflet cu munca lor: în 2012 toți șoferii de ambulanță din București au făcut împreună 75 000 de ore de voluntariat. Atenție! Nu suplimentare, nu întârzieri, nu penalizări! Voluntariat!

Voluntariat fac și cele două doctorițe Scurtu (78 ani) și Colț (80 ani) care fac și acum gărzi de 12 ore. De asemenea, îi fac pe cei tineri de râs, căci rezistă impecabil, iar experiența lor e neprețuită.

Voluntariat poți face și tu. Ei oferă training, tu trebuie să oferi 3 gărzi pe lună în care orice mână de ajutor e binevenită: ajuți medicii cu echipamentul, cu pacienții și diverse alte moduri în care un om în plus poate face diferența. Tot ei au dezvoltat un sistem de alertare a cazurilor din locuri publice prin SMS către voluntari. Dacă îți comunici locația, ei îți trimit SMS automat dacă cineva are nevoie de ajutor în apropierea ta, într-o rază de 1 km. Arată așa.

10 000 de oameni înscriși în 3 ani ar fi masa critică care ar face diferența cu adevărat în salvarea vieților – ”epidemia de grijă” după cum o definește dumnealui. Acum sunt doar 500 și, uneori, ei sunt primii care pot acționa întru salvarea vieții cuiva. De asemenea, e nevoie de o aplicație care să îi ajute să se coordoneze mai bine. Ați auzit de cazul acelui om care a murit înecat cu un cârnat la un bâlci? 250 de oameni și niciunul pregătit să acorde minimul de prim ajutor… Un alt caz ajuns celebru într-un mod nefericit este Michi de la Șuie Paparude căruia nu i s-a făcut resuscitare de urgență și din această cauză a intrat în comă, căci inima lui a pornit la primul electroșoc. Mă opresc cu exemplele, dar cu prima ocazie voi face cursul de prim ajutor pentru că nu mi-aș ierta-o niciodată dacă aș avea posibilitatea să salvez pe cineva și n-aș ști, căci, înainte de toate, a ști îți dă și curajul de a face.

***

În dispecerat ni se acordă niște priviri scurte, de constatare a prezenței. Nu e timp de conversație, nu e timp de nimic altceva decât de răspuns la telefon. O gardă durează 12 ore timp în care poate o pauză de mers la toaletă e cea necesară. Timpul mediu de răspuns este de 17 secunde, iar din cască poate răsări o voce îngrijorată, una fermă, una care urlă…

Pândeam discret protocolul înregistrării apelurilor în dispecerat: simptome, întrebări stas, primul diagnostic pe care îl indică simptomele, adresa… din casca doamnei în spatele căreia stăteam se aude un urlet.

”Vă rog să vă liniștiți, nu vă aud! Ce s-a întâmplat?”

Mă ia un fior și mă mut la alt birou care părea mai liniștit. Acolo tocmai se înregistra o posibilă sinucidere: o bătrână de 76 de ani sărise de la etajul 6. Mă albesc ca o foaie. Mă îndepărtez puțin și simt cum mi se infundă urechile… ”Dacă leșin, măcar sunt în locul potrivit.” La nici 5 minute distanță, la același calculator se înregistrează o cerere de mașină către o tânără care amenință că se aruncă de la etaj… Aceeași doamnă a preluat cererea: calmă, eficientă, rapidă, nu fără să remarce că nu se întâmplă asta prea des. M-am strecurat afară și am lăsat un dulap de pe holul lung să mă țină să nu cad. De nervi, de neputință, de ignoranța pe care am simțit-o mai reală și mai grea ca niciodată. Era prima oară când stăteam într-o cameră în care viața se desfășura cu maximum de dramatism posibil.

Cristian Grasu vorbea uneori de parcă urma să fie citat peste ani: cu speranță despre programul de voluntariat pe care încearcă să-l pună pe picioare, cu amărăciune despre deficitul de 45% de personal, de reducerile de buget decise de policieni care nu înțeleg nimic din munca lor, cu mândrie despre o istorie de peste 100 de ani și moștenirea pe care a preluat-o de la predecesorii lui. Ascultați-l vorbind la TEDxBucharest:

”Medicina se învață, dincolo de predispoziție sau talent” ne spunea dumnealui.  Mă gândesc că e o lecție grea. O voi observa peste câteva zile când voi ieși complet din zona mea de confort și voi merge alături de un echipaj la cazuri reale. O să fie o experiență pe care n-o s-o uit și nu mi-e greu să estimez asta după doar câteva minute petrecute în dispecerat.

***

Domnule Grasu, știu că veți citi aceste rânduri și aș vrea să vă încurajez să continuați treaba minunată pe care o faceți printr-un pasaj din jurnalul Reginei Maria:

„…duceam o luptă crâncenă în privința ambulanțelor (…) era o organizație bine condusă, sub deosebita mea îndrumare și a lui Jean Chrissoveloni. Amândoi lucram cu destoinicie și totdeauna ne aflam unde era nevoia mai mare.”

Știți la ce mă refer