Cine doarme mult, vizează din belșug

Doamne ce-mi mai place să dorm! Să mă scufund încet în starea aceea de amorțeală plăcută, când se încurcă genele și simți că adormi. Când ești într-o amestecătură de realitate și leneșă moliciune. Îmi place aproape la fel de mult ca atunci când mă trezesc odihnită pe la 5 dimineața și constat că mai am de dormit și mă cuibăresc la loc. Îmi place până și somnul acela chinuit când e zgomot afară sau când e vinovat de târziu și nu-ți mai găsești nicio poziție bună de plecare în lumea subconștientului.

M-a înzestrat natura cu somnul ăla bun. Moștenit de la tata, care doarme dus multe ore și se reface după răceli și oboseală cumplită. Nu am probleme cu schimbarea locului de dormit, nu depind de perne, așternuturi, balsamuri aromatice. Dacă sunt obosită, dorm. Și dacă nu sunt, adorm. Uit de griji, conștiința dacă mi-e încărcată, se descarcă în vise care nu mă trezesc. Nu am coșmaruri teribile, nu vorbesc în somn, nu se întrerupe inexplicabil. Somnul meu e ca o bandă de casetă cu Richard Clayderman: continuă și bună de pus pe repeat.

Rezist mult în noapte fără somn, dar urăsc cu toate puterile trezitul de dimineață. Pot să stau și până la răsărit, mi-am demonstrat-o în mai multe sesiuni. Dar n-am reușit să mă limitez la o oră de somn înainte de examen. Mereu mi-am programat nopțile de pierdut ca să mă pot odihni complet înainte de evenimente împortante.

Și pentru că Doamne-Doamne știe toate astea, mi-a dat un program la job care pare conceput pentru somnul meu de dimineață. Acest post este un elogiu, un tribut pentru Moș Ene. Să aibă ani mulți și somnoroși!