Proastă de bună
Atunci când oamenii în care am încredere mă dezamăgesc nu mă întristez că îi pierd, ci că nu mi-am dat seama care cine sunt ei cu adevărat. Mi s-a întâmplat de câteva ori și pot spune cu mâna pe inimă că ceva s-a rupt în mine când mi-am dat seama.
Colega mea de bancă din generală era și prietena mea. În clasa a VII-a mi-a furat cartea de matematică în prima zi de școală și mi-a vândut-o 3 zile mai târziu spunând că mi-a făcut rost de ea de la fratele ei și că mi-o dă mai ieftin. Am cumpărat-o pentru că era mult mai ieftină decât dacă aș fi luat-o nouă. Mi-am dat seama că era cartea mea când am ajuns acasă pentru că avea un semn minuscul făcut cu creionul pe care l-am reținut inconștient. A recunoscut totul și l-am rugat pe diriginte să mă mute cu altcineva, dar n-am spus nimănui din clasă ce s-a întâmplat ca să nu se spună ceva urât despre ea.
A fost prima dată când m-am simțit ”proastă de bună.” De atunci s-a mai întâmplat de fix 3 ori, de fiecare dată am ținut în mine. Acum îmi dau seama că n-am făcut-o ca să protejez persoana de judecata celorlalți care mi-ar fi dat dreptate și care ar fi marginalizat-o, ci pentru că mi-a fost rușine că am fost luată de fraieră în asemenea hal. Mi-a fost jenă să arăt cu degetul spre cineva care m-a dezamăgit sau mi-a făcut rău de teamă ca acel deget se va întoarce spre mine spunând: ”Dar tu cum de ai fost atât de bleagă încât să te încrezi în omul ăsta?”
Am rafinat mult felul în care comunic ce și cui încât să nu mă simt expusă, dar oamenii continuă să mă suprindă din când în când. Oricine pleacă de la nivelul maxim de încredere și începe să piardă ușor cu fiecare faptă, afirmație față de mine, dar și față de ceilalți, ca o baterie care se descarcă. Singuri ajung în acel punct, eu am oferit din start maximul. Și mi-e ciudă de mor când n-am dreptate, când îmi place o persoană și se dovedește că nu merită atât cât mi-am dorit eu să ofer.
Dar până la urmă este vorba despre percepție. Ei cred că ce-au făcut ei e bine, eu cred că ce-am făcut (sau n-am făcut) eu nu e greșit. În definitiv avem de învățat din fiecare întâmplare de genul acesta și orice dezamăgire devine o lecție, dacă e privită cu inima deschisă. Doar că uneori aș vrea să le învăț fără să renunț la cei care-mi plăceau…
Tweet
Hani, I feel ya in so many other ways. Si eu mi-am luat-o fix de trei ori pana acum.
Hai sa ne oprim aici, ce zici?
Sper ca acest post nu este pentru ca de curand ai avut parte de o astfel de dezamagire? Exact cum ai spus e important sa le primesti see you inima deschisa, mai greu ar fi sa nu "percepi" deloc adevarata intentie. Si eu mai cred ca oamenii frumosi au langa ei oameni si mai frumosi.
Ei, Vio, actiune-reactiune. Normal c-am tocmai am patit-o pe cea cu numarul 4. Dar de data asta am invatat sa-mi extrag lectia si sa nu ma mai supar atat de tare. Sper doar sa nu ma resemnez si sa nu mai cred in oameni. Momentan sistemul meu functioneaza. Procentual, oamenii carora le acord incredere stau bine :))
Doamne Ajuta, desi la cat is de fraiera nu stiu cat noroc am :))
Dar de ce te intristezi, Ioana draga? e de bine, am mai invatat ceva
si eu sunt ca tine, acord incredere „by default” si depinde de ceilalti daca confirma sau nu. ma dor in continuare dezamagirile dar cred ca suspiciunile m’ar consuma si mai tare. asa ca prefer sa raman „naiva” pe alocuri sau sa ma dau un pic mai incolo daca simt ca ceva nu e’n regula. si, tot ca tine, rar indic cu degentul „tu nu esti ok”.
pur si simplu e pierdere de vreme fiindca eu cred ca oamenii care nu’s ok stiu si ei asta
Uite, ai pus degetul pe rana: suspiciunile m-ar consuma enorm asa ca, dupa cum am spus mai sus: procentual stau bine, cei care merita sunt mai multi si confirma.
Restul… o sa confirme in rau si catre altii si apoi ne lamurim incet cu totii.
no comment…..:D
si totusi… 😀
nice… wake up girl! lumea in care traim nu e dulce…
Dca nu-i, mai punem niste zahar pe ea
si eu aici… tendinta de a vedea ce-i mai bun in oameni si continua naivitate. dar eu mai am o problema: mie imi trece… sunt dezamagita, apare sentimentul acela oribil de amaraciune si apoi cand incepe sa se disperseze ma gandesc ca oamenii mai gresesc, ca poate am exagerat eu, ca poate nu e chiar asa. desi de cele mai multe ori chiar e chiar asa…
Oana, si eu cam fac la fel… Dupa cum vezi doar cu oameni pe care ii pot numara pe degetele de la o mana m-am suparat atat de rau. Pe restul ii iert. Dar nu mai uit.
Se spune, dpdv psihologic, ca actiunea oamneilor – indiferent cat de malefica este ea, are ca fundament o actiune pozitiva! Si imi place sa cred asta… ma face sa trec altfel peste situatii precum cele prezentate aici.
In definitiv, si Hitler a demarat totul din dorinta de a face omenirea pura si populata doar de oamnei cu ochii albastri, inalti si blonzi… asa a gandit el, in mintea lui bolnava se petrecea o actiune si un demers cu urmari pozitive!!
hm, nu stiu ce sa zic cu Hitler… si in ideea asta de a avea doar oameni blonzi e ceva foarte gresit si malefic. Dar am inteles unde bati :))
Atata timp cat urmarile pozitive pentru unii nu presupun urmari negative pentru altii.
J.J. Rousseau vorbea despre asta si despre faptul ca e important sa cautam sa fim fericiti fara a afecta fericirea altora. In rest, de acord cu tine. 
Ma bucur ca m-am facut inteles. Dar ca sa fie stiut :)) , nu sunt nici blond, nu am nici ochi albastri si nici prea inalt parca nu sunt!!
Eu cred ca greseala e sa oferi credit maxim din start oamenilor. E clar ca de acolo, barometrul prieteniei nu poate decat cobori…
Si eu am gandit, simtit si actionat asa pana acum. De fiecare data, am crezut ca lectia ce trebuie invatata e sa ramai see you inima deschisa in ciuda dezamagirilor si, eventual, sa mai dai si a doua sau a treia sansa. Asta pana cand mi-am luat cea mai proasta nota (deloc de trecere) la capitolul prietenie si incredere si mi s-a demonstrat ca inima imi poate fi atat de deschisa fata de ceilalti incat acestia chiar pot fura totul din ea si sa creada ca li se cuvine! Asa ca… de acum, daca mai am cumva inima… va sti sa-i plaseze pe toti la ZERO: si daca merita, atunci sa se ridice singuri pana unde le e locul!
Renata, tu știi ce-i mai bine pentru tine și dacă poți să-i reduci pe toți cei noi la 0, bravo, poate fi o strategie bună pentru a te proteja. Totuși nu-ți pierde încrederea în oameni pentru că și tu ai nevoie de la ei…
Eu cred ca ai asteptari prea mari de la toti oamenii. Nu e placut sa tratezi pe aproape toti cu o oarecare doza de suspiciune, dar e sanatos si te fereste de sentimente neplacute gen cel descris de tine.
Cata, se intampla destul de rar. Merita totusi sa am asteptari de la oameni, procentul e inca pozitiv
Toti am trecut pe acolo, in ambele ipostaze…
Pingback: Gânduri în dezordine » Blog Archive Karma Proastei de bună - Gânduri în dezordine