Ce n-am povestit anul trecut

Acum un an de zile (minus 2 zile) mi-am construit una dintre acele amintiri care nu te părăsesc niciodată: eu, într-o sală de conferințe, alături de 14 muzicieni și câțiva organizatori de evenimente. Unul dintre muzicieni era nimeni altul decât unul dintre artiștii mei preferați all time, ocrotitor al somnului, puterea concentrării mele, generator de calm și însoțitor de multe amintiri frumoase, Richard Clayderman. Prin amabilitatea cuiva pe care am inspirat să-l invite la concert în București, mă aflam în sala în care se repeta pentru ultima oară înainte de concert.

N-am povestit prea multe pentru că, dintr-un ciudat egosim, simțeam că era o bucurie pe care dacă o împărtășeam exact cum a fost, se pierdea cu totul. Mi se întâmplă des și majoritatea momentelor de felul acesta, dacă aleg să le povestesc, o fac foarte târziu. Cert e că, văzut din afară sau chiar și povestit, nu e nimic spectaculos: am stat la 3 metri de el într-un colț, stăpânindu-mi fără succes emoțiile cât a trecut prin toate melodiile pe care urma să le cânte seara. Un spectacol privat pentru un fan vechi, așa vedeam eu lucrurile.

La pauză mi-am făcut curaj și m-am dus să-l abordez. Planul era să-i spun că-l admir de mult, să-i cer un autorgraf, să facem o poză și să-l întreb ceva. Am reușit să vorbim puțin, să facem poza, dar am uitat de autograf și de întrebare. A crezut că și eu cânt la pian, i-am explicat că nu, ci doar sunt mai entuziasmată de revenirea lui în România decât alți fani. În tot timpul cât am stat acolo, am descoperit un om simplu, un artist relaxat și sigur pe talentul său, jovial, optimist și deosebit de gentil. Un gentleman desăvârșit, dar atât de abordabil încât nu-ți prea venea a crede că ai în față un superstar internațional adorat de generații întregi.

Poate acest moment nu pare mult pentru alții, pentru mine a fost. Apoi a urmat concertul și anul acesta iar.

Concertul din sala de conferințe îmi va rămâne mie în memorie, căci cel din Sală n-a mai putut fi la fel. Ba chiar mi s-a părut că e mult mai puțin strălucitor, deh, subiectivă și afectată de circumstanțe.

Îmi doresc mult pentru el să-și găsească pe cineva care să-l ajute puțin cu visualurile pentru ecrane. Niște colaje nu prea actuale care nu-l pun în valoare, dar care sunt, în felul lor, înduioșătoare: reprezintă foarte bine simplitatea și căldura cu care apare în fața publicului, relaxat și sigur, exact așa cum e mereu. Îl văd aprobând niște filmări vechi din Paris și niște cadre aproape naive. Obișnuită cu strălucirea și inovația continuă a concertelor de tot felul, visualurile lui disruptive l-au făcut cu atât mai adorabil. Dar am simțit totuși că nu-l ajută.

Patru mii și mai bine de oameni cuminți și frumoși au fost la concert. Sold out, niciun loc gol în sală. Copii care făceau o mică mulțime în fața scenei ca să primească partiturile pe care le oferea după fiecare set de melodii. Liniștire în cap, chiar și a mia oară când am ascultat Ballade pour Adeline.