Biutiful. Da’ nu prea…

Aseară am văzut Biutiful la sala Elvira Popescu, la invitația draguțelor de la Revista Tabu. Un film care, după părerea mea, nu e pentru orice fel de public. Un critic ar fi în delir, are o mulțime de elemente de artă cinematografică în adevăratul sens al cuvântului: buget mic, efect mare, dramă, multă dramă, personaje carismatice, care iți rămân în minte, multe individualități la marginea supraviețuirii, un pic de ezoterism, un strop de mondializare. Un film foarte bun și totuși nu potrivit pentru mine.

Nu este genul meu de film, asta e clar. Nu pentru că nu m-am atașat emoțional de personaje sau că nu am fost de acord cu viziunea regizorală. Ci pentru că, deși accept drama în filme, o accept cu măsură. Și consider ca Biutiful a avut prea multe drame pe prea multe planuri. E drept, cum a zis și Dragoș Butuzea: "Nu-i asa și-n viață? Câteodată ai senzația că se adună toate relele deodată." Adică, nu e de ajuns ca omul nostru e pe moarte și că are o soție bolnavă psihic și alcoolică care-l înșeală cu fratele și ii bate ocazional cei doi copii. Ba are și pe conștiință vreo 25 de chinezi, care erau ținuti în sclavie de doi homosexuali avari, o mână de africani și o femeie abandonată cu un sugar. Peste toate astea se așterne subtil și o proprietate supranaturală de a vorbi cu morții. A fost prea mult pentru mine. They had me at cancer. Nu e genul de film la care sa mergi în încercarea de a scapa de cotidian, pentru ca Biutiful te va trezi și mai tare la o existență dureros de reală. Iar personajul (Uxbal) se pregătește de moarte tocmai prin durerea care-l înconjoară.

Dacă sunteți curioși să vedeți cât e de bun Javier Bardem în toată povestea asta și de ce el și filmul au fost nominalizați la Oscar, mergeți la Biutiful. Face fără discuții un rol excepțional. Dar înarmați-vă cu o pungă de dulciuri să aline amărăciunea care se strecoară în inimi preț de vreo 2 ore și jumătate.